Legenda poporală din jurul Năsăudului
George Cosbuc
I
Frunză verde tulburea,
Avea Lena - nici ca ea -
Trei feciori frumoşi avea;
Trei feciori şi-o fată mare
Lena cea veselă are.
Trei feciori ca nişte zmei,
De-a dragul să cauţi la ei,
Iar copila râzătoare,
Subţirea şi-ncântătoare
Ruptă dintr-un raz de soare:
Mult cu mă-sa sămăna,
Deci Lenuţă-o boteza
Pe numele maică-sa.
Câţi feciori au fost prin ţară
Toţi venit-au să o ceară,
Mândri şi viteji feciori,
Venit-au ca peţitori.
Dar Lenuţa, ţi-e mirare,
Răspundea la fiecare,
Că-i prea tânără şi-aşa
Încă nu s-a mărita.
Mai la urmă s-arătară
Peţitori din altă ţară:
Doi feciori, ca două flori.
Lenuţa cât ce-i vedea
Mamei sale-aşa zicea:
- “Vezi, iubită maica mea!
Din voinicii aceşti doi,
Cari au venit azi la noi,
Mie-mi place unul tare
Şi la mers şi la cătare,
Că-i înalt şi subţirel
Şi m-aş duce după el!”
Dar Lena pe gânduri sta;
Gândurile-o frământa
Şi cu jale cuvânta:
- “Draga mea, Lenuţă fată!
Fiind aşa-ndepărtată
Dor de tine-o să m-apuce,
La mine ciní te-a aduce!?”
Doi fii ai Lenei strigau
Şi din gură cuvântau:
- “Pe Lenuţa nu o da
Şi de noi n-o strămuta!”
Dar feciorul cel mai mic,
Constantin, copil voinic,
Lăcrima din ochi cu jale
Şi-aşa-i zise mamei sale:
- “Nu eşti, mamă, cu dreptate
Nici la soră, nici la frate!
Că suntem doară trei fraţi,
Toţi crescuţi ca nişte brazi
Şi noi ţi-om pute aduce
Pe Lenuţa ta cea dulce!...
Aşcultă, mamă iubită,
Pe Lenuţa o mărită:
N-o lasă nemăritată,
Pire-ar cât de-ndepărtată:
Căci, de te-a ajunge dor
Io-ţi rămân doară fecior.
Eu la dânsa duce-m-oi,
Acasă aduce-o-voi.”
Şi Lena se-ndupleca
Pe Lenuţa-o mărita.
II
Dar a fost ce-a fost să fie,
C-au fost boale şi urgie
Şi-a dat Dumnezeu cel sfânt
Vremuri grele pe pământ.
Şi de multă răutate
Mureau oamenii pe sate
Şi-au murit şi trei feciori
Ai Lenuţei frăţiori:
Constantin încă-a murit
Gândul nu şi l-a-mplinit.
Lena singură rămase,
Fără de feciori în casă:
De dor o inimă arsă.
Şi ea, biata, supărată,
De jale multă sfărmată,
Se ducea pe-al lor mormânt
Şi se văieta plângând
Şi plângea şi suspina
Şi din suflet cuvânta:
- “Dragii mei! D-al vostru dor
Stau pe gândul să mă-omor,
Fie-vă somnul uşor!”
De-altă dată blăstăma
Şi blăstămând cuvânta:
- “Constantine, Constantine!
Blăstămat să fii de mine!
Blăstămat de mamă-ta
Că ai dat pe soră-ta!
Fraţii tăi mie-mi striga:
Pe Lenuţa nu o da!
Tu ai dat-o, blăstămate,
Pe hotară-ndepărtate;
Dar te blăstăm, blăstăm greu
Din tot sufleţelul meu:
Pământul nu te primească,
Ţărna nu te mai voiască,
Lutu-afară te izbească,
Căci de dorul Lenuţei
Rumpu-mi firul vieţii!”
Astfel dânsa blăstăma
Şi-azi şi mâini şi-alaltă mâini
Şi zile şi săptămâni.
Şi de multul blăstămat,
Vai, blăstămul s-a legat.
III
Într-un amurgit de seară,
Constantin ieşi afară
Din groapa, galben la faţă,
Cu trup rece ca de gheaţă.
El plângea şi lăcrăma
Şi cu jale cuvânta:
- “Duce-m-aş, că-s blăstămat,
Dar nu pot, că-s îngropat,
Duce-m-aş, că maica cere,
Dar nu pot, că n-am putere;
Nici am cal, nici căpeneag;
N-am pe lume om cu drag,
Căci oricine m-a vede
S-a-nfrica, s-a spăria
Făcându-şi răpede cruce...
Nici la mama nu m-oi duce,
Căci m-a blăstămat măicuţa,
Că eu i-am dat pe Lenuţa!”
Şi cum sta şi cugeta
Gândurile-l asudă,
El prin lacrămi se ruga:
- “Şălaş, mândru sălăşel,
Fă-te-un şoim de căluşel,
Şi tu, pânză din sălaş,
Fă-te un căpenegaş,
Şi tu, cruce, schimbă-te,
Spadă de fier fă-mi-te,
Iar tu, Doamne, mă învie,
Dă-mi putere astăzi mie:
La Lenuţa duce-m-oi,
Acasă-aduce-o-voi.”
Dumnezeu l-a ascultat:
Putere de viu i-a dat;
Sălaşul l-a ascultat:
Şi-ntr-un cal s-a preschimbat;
Giolgiu-n căpeneag îndată,
Crucea-n spadă de fier, lată.
Constantin suie călare
Şi porneşte-n fuga mare;
Şi fugea calul ca vântul,
De-abia atingea pământul,
Şi zbura, dar nu glumea,
Căci ca dorul se ducea,
Căci stăpânul îi zicea:
- “Zboară, murgule, cu mine,
Căci zbor alături de tine,
Zboară, murgule, pe cale,
Căci zbor pe urmele tale!”
Şi murguţul, pui păgân,
Duce-se cu-al său stăpân,
Încât n-a fost bine seară,
Când ei îşi descălecară,
La Lenuţa-n altă ţară.
lV
Lenuţa cât ce-a zărit
P-al său frăţişor iubit,
Din grai dulce i-a vorbit:
- “Constantine, Constantine,
Spune-mi dacă-i rău sau bine;
Nouă ani, vezi, au trecut,
Că pe voi nu v-am văzut,
Ba nici veşti nu mi-aţi trimis,
Nice carte nu mi-aţi scris!”
Constantin a cuvântat:
- “De când tu te-ai măritat
Rău nimic nu s-a-ntâmplat.
Suntem sănătoşi acasă,
Mama înca-i sănătoasă.
Veste nouă n-am ce-ţi spune
Totuşi îţi aduc veşti bune:
Fraţii noştri se-nsurară,
Dar ei pe gând se luară,
La nuntă nu te chemară!
Eu ţi-s frate mai cu dor,
Şi fiindcă eu mă-nsor,
Am grăbit aici; de-i vre,
Vino dar la nunta mea!”
Astfel zise Constantin
Cu glasul de jale plin,
Din ochi lacrimi îi cădea
Şi suspine-l năpădea;
Dar Lenuţa-l cunoştea
Şi de nou l-a întrebat:
- “Spune-mi, frate,-adevărat
De mă chemi la veselie,
Să mă-mbraca bucurie,
Să-mi pun struţ roşu şi dalb
Şi cai suri la hinteu alb;
Dar de mă chemi la jelane,
Eu să-mbrac de jale haine;
Să iau cai şi hinteu negru
Să pornim, frate, pe-ntregu!”
- “Ba io-ţi spun drept, soră, ţie,
Că te chem la veselie.”
Şi ea mândru s-a gătat,
Haine albe şi-a luat
Şi-apoi ambii au plecat
Pe cărarea cea mai lată
De voinici codreni călcată,
Pe cărarea cunoscută
De codreni voinici bătută.
Iar pe cale cum mergeau
Păsările-i urmăreau,
Munţii răi din grai grăiau:
- “De când soarele e soare
Şi pe câmpuri floarea-i floare,
Şi de când e lumea lume
N-a mai fost aşa minune:
Să meargă viul cu mortu
Tot alăturea cu codru,
Să meargă viul aproape
Cu cel mort, ieşit din groape!
Alelei! minune mare,
Viu cu mortu p-o cărare!”
Constantin bine-auzea,
Lenuţa nu-nţelegea,
Dar glumind aşa zicea:
- “Auzi, frate Constantine,
Ce vorbesc munţii de tine?!
Constantin din greu gemând
Îi răspunde-aşa zicând:
-”Lasă-i, soră, să vorbească,
Minţile să-şi prăpădească;
Ei să fie cu cântatul,
Noi să fim cu ascultatul,
Ei păzească-şi cântecul
Cum păzim noi umbletul
Asta-n seamă n-o băgară,
Calea lor că şi-o urmară.
Patru zile lungi de vară
Ei au tot călătorit,
Puţintel au odihnit.
V
Când a fost a cincea zi,
Soarele când răsări,
Au zărit şi satul lor,
Plin de negură şi nor.
Când aproape-au fost de sat,
Constantin a cuvântat:
- “Lenuţă! Cu-al tău căruţ
Vină mai câtelenuţ,
Căci eu cu-al meu căluşor
O să merg mai tărişor,
Ca să dau mamei de ştire
Să-ţi facă bună primire,
Să-ţi deschiză porţile,
Să-ţi aştearnă mesele,
Să-ţi umple paharele!”
Şi el frâu calului da,
Calul îşi împintena
Şi-ntr-o fugă alerga,
Nu la mă-sa, pe cuvânt,
Ci de-a dreptul la mormânt
Aci a descălecat
Şi din gură-a cuvântat:
- “Cal crescut sub glii ierboase,
Sălaş strângător de oase!
Dusu-m-ai şi m-ai adus
Şi pe cale şi pe sus
Şi-ai făcut un mare bine
Pentru mama, pentru mine,
Pentru mamă, pentru fată,
Pentru mine totodată!
Şi tu, căpeneag iubit,
Pânză albă de-nvălit,
Şi tu, spadă lucitoare,
Crucea mea de la picioare:
Ne-a sosit vremea, sosit,
Să-ntrăm de unde-am ieşit!
Tu, cal bun năzdrăvănaş,
Schimbă-ţi trupul în sălaş,
Şi tu, spadă lucitoare,
Fă-te cruce la picioare,
Şi tu, căpeneag iubit,
Fă-te pânză de-nvălit,
Iar tu, Doamne, Doamne sfânt,
Dă-mi iar locul din mormânt,
C-am scăpat de ce fu greu,
Împlinit-am gândul meu:
La Lenuţa dusu-m-am,
Acasă adus-o-am!”
Dumnezeu l-a ascultat,
Pământul s-a despicat,
Lutul iar s-a ridicat:
Constantin era-ngropat
VI
Şi Lenuţa cât ce-ntra
În sat, mult se minuna,
Căci erau toate schimbate,
Toate de jale sfărmate,
Dar mai mult s-a minunat
Când acasă c-a aflat
Porţile stricate, rele,
De puteai sări prin ele,
Staulul stricat şi gol,
Iarbă mare prin ocol.
Ea sărmana aştepta,
Că fraţii vor alerga
În prag a o-ntâmpina,
Dar nimeni nu s-a ivit:
Constantin n-a fi venit.
Ea la uşă se repede,
Uşa încuiată-o vede;
Deci începe ca să bată
În cea uşă încuiată:
- “Lasă-mă, mămucă, lasă,
Lasă-mă să intru-n casă,
Că îţi sunt iubita fată,
Lenuţa cea-ndepărtată!”
Mă-sa, din casă, plângând,
O alungă blăstămând:
- “Du-te-n foc şi-n câte rele,
N-amărî zilele mele,
Du-te-n foc, te du d-aci
Şi nu mă batjocori!
Trei feciori eu am avut,
Pe toţi trei i-am pus sub lut,
Pe toţi trei i-am pus sub glie,
Sfântul Dumnezeu să-i ştie!
Iar Lenuţa, scumpa-mi fată,
Măritată-i, măritată,
Într-o ţară depărtată:
N-oi vedea-o niciodată!
Însă fie blăstămat
Cine o a-ndepărtat!”
Dar Lenuţa nu-nceta,
Tot bătea şi se ruga:
- “Lasă-mă să intru, lasă!”
Şi mă-sa cu greu o lasă,
Şi pe scaun o punea
Şi la dânsa cum privea,
Pe Lenuţa-o cunoştea.
- “Draga mea şi-a mamei floare:
Nu mă-ncred, că tu eşti oare?
Oh, că nice n-am visat,
Că te-oi mai vede vrodatí!”
Şi plângând, Lena spunea
Câte-a mai suferit ea:
-”A dat sfântul Dumnezeu
Multe boale şi mult rău
Şi-au murit feciorii mei
Şi-am rămas fără de ei!
Măcar tu, scumpa mea fată,
De nu erai măritată
Într-o ţară-ndepărtată!...
Mi-ar fi traiul mai uşor
Şi mi-aş mai uita de dor;
Tu m-ai ajuta pe mine,
Eu m-aş bucura de tine!
Dar să fie blăstămat
Cine mi te-a-ndepărtat:
Pământul să nu-l primească,
Ţărna să nu-l mai voiască,
Lutu-afară să-l izbească!”
Lenuţa se-nfiora,
Reci fiori o-mpresura
Şi cu glas rupt cuvânta:
- “Vezi, măicuţă,-ai blăstămat
Şi blăstămul s-a legat!
Constantine, Constantine,
Cum m-ai amăgit pe mine
Ca să plec pe drum cu tine!”
Şi spunea măicuţii sale
Cum a venit ea pe cale,
Cum Constantin o aduse
Şi câte mai câte-i spuse.
Lena-atunci se-nfiora
Şi cum sta, cum asculta,
Lacrămile-o îneca,
Trupu-ntreg îi tremura,
Minţile-i se tulbura,
Fruntea i se înnora,
Pe Lenuţa săruta
Şi i-a zis cu glas înfrânt:
- “Haidí, Lenuţă, la mormânt,
Haidí, Lenuţă, să grăbim
La morminte-n cintirim!”
VII
La mormânt dacă sosiră,
Jos pe el se prăvăliră
Şi-ncepură-a lăcrima
Şi din gură-a cuvânta:
- “Constantine, ieşi afară;
Vină, Constantine, iară;
Mai ieşi, dragă Constantine,
Că ni-e dor, ni-e dor de tine!”
Pământul însă râdea,
Groapa de râs hohotea;
Constantin amar gemea.
- “Ieşi din groapă şi vorbeşte,
Spune şi ne povesteşte
Cum trăieşti în groapă, cum?
Vină şi ne spune-acum!
Vină să ne vezi măcar,
Vină, Constantine, iar!”
Pământul nebun râdea,
Groapa de râs hohotea,
Lutul glumind răspundea:
- “Nu te mai ruga de mine,
Blăstemă, Lenă, mai bine,
Nu te tot ruga mereu:
Ce-i al nostru, nu-i al tău!”
Pământul mereu râdea,
Groapa de râs hohotea,
Lutul neíncetat glumea.
- “Morminte, nu fi păgân,
Slobozi-mi pe Constantin;
Oh, nu fi, morminte, rău,
Slobozi-mi copilul meu,
Ori măcar dă-i glas, morminte,
Pentru câteva cuvinte!”
Pământul atunci tăcea,
Groapa nimic nu vorbea,
Constantin din greu zicea:
- “Oh, mamă, tu eşti de vină,
Că n-am pace şi odihnă,
Că n-am loc nici în mormânt,
Că n-am stare sub pământ
Nici sunt mort, nici cu viaţă,
Nici sunt foc şi nice gheaţă,
Nici în groapă nu pot fi,
Nici afarí nu pot ieşi,
Căci m-ai blăstămat, măicuţă,
Pentru scumpa ta Lenuţă,
Pământul nu mă primească,
Ţărna să nu mă iubească,
Lutu-afarí să mă izbească;
Lutu-afară m-a izbit,
Ţărna m-a batjocorit,
Pământul m-a prigonit!...
Mamă, dacă-mi vrei tu bine,
Fă-l acuma pentru mine
Şi-mi dezleagă blăstămul
Că-mi apasă sufletul!”
Lena din suflet ofta,
Gânduri grele o mustra
Şi ea, biata, cuvânta:
- “Dragul meu! Să fii iertat
Şi de blăstăm dezlegat.
Însa... fie blăstămat
Pământul, că nu m-ascultă,
Bată-l jalea mea cea multă,
Şi nu te mai lasă-afară,
Bată-l jalea mea amară!”
Ţărna-atuncea tremura,
Lutul mânios urla;
Pământul se despica:
- “Nu-i destul c-ai blăstămat
Pe-un copil nevinovat,
Acum mă blăstămi pe mine,
Blăstâmu-te eu pe tine!
Căci n-ai inimă de mamă,
Nu ţi-e sufletul de seamă,
Nici eşti vrednică sub soare
Să mori cum tot omul moare,
Ci pământul prin urgie,
Să te înghiţă de vie!”
Ţărna-n laturi se-mprăştia
Pământul se deschidea;
Lena din mormânt zicea:
-”Blăstămată să fiu eu,
Vai, pentru blăstămul meu!
ca mine pe vecie
Fie blăstămată, fie
Orice mamă s-ar afla
Pe copil a-şi blăstăma!
Fie dânsa blăstămată,
N-aibă pace niciodată,
N-aibă prapori la-ngropare,
Nici popă la comandare!
Vai de-aceea mamă, care
Blăstămă fără mustrare
Pe copilul ei, căci ea
Blastămă pe fiul său,
Dar pe dânsa Dumnezeu!..”
Nu stiu cati dintre voi ati citit aceasta poezie .. dar mie mi s-a zburlit pielea pe mine!!!
Ma doare .. cumva aceasta pozie .. DIRECT .. dar asta o sa va povestesc alta data ! ! !
